„Hai să dăm mână cu mână, cei cu inima română …“ mă înnebunește fii-mea la cap de câteva zile…

-Tati, la Alba Iulia au venit toți românii, sau doar o parte din ei?
-Doar o parte, Șoricu’. Se călătorea greu pe vremea aia. Foarte puțini oameni aveau mașini, nu existau autobuze, trenuri erau puține.
-Și au vrut să se unească și s-au unit, nu?
-Tu crezi că dacă îți aduci toți prietenii și faceți horă în jurul unui supermarket și începeți să cântați:
„Haideți toți, cu mic cu mare,
Cei cu gândul la mâncare,
Hora-njuru-i învârti-vom,
Până magazin primi-vom”
Crezi că vă dă cineva supermarket-ul?
-Nu…
-Deci, după cum vezi, hora nu e îndeajuns.
-Și ce s-a mai întâmplat, atunci?
-A urmat un război, Șoricule. Război între România și țara din care facea parte Transilvania înainte de 1 Decembrie: Ungaria. În general, când se schimbă granițele unor țări, se schimbă ca urmare a unor războaie.

Iar noi, cei mari, să nu uităm de războiul României cu Ungaria din 1919, când armata română a ocupat Budapesta și a răsturnat al doilea guvern sovietic din lume. După care l-a adus la putere pe … amiralul Horthy.

E interesant de observat cât de mult s-au luptat statele europene între ele în prima jumătate a secolului XX pentru a-și lărgi granițele, pentru ca apoi, în a doua jumătate să se înțeleagă în așa fel încât aceste granițe practic să nu mai conteze. La nici cincizeci de ani de la cel de-al doilea război mondial nu existau diferențe economice între cei care l-au câștigat și cei care l-au pierdut. Studii economice și politice contemporane ne spun că tocmai această nediferențiere face ca probabilitatea unui nou război între aceste state să fie practic nulă. Este destul de intuitiv: atunci când nu există diferențe majore între două țări, nu va fi război între ele, pentru că nimeni nu ar avea de câștigat în urma acestui război. Nu există miză. Ambele țări ar avea doar de suferit și de pierdut.

Din diferențe și inegalitate se naște războiul, așa cum din diferențe de temperatură se naște vântul. Pentru că atunci când există diferențe, există miză. Eu vreau să iau ce ai tu, tu vrei să aperi ce ai. Și din când în când este bine să ne oprim puțin din alergatul zilnic și să ne reamintim ce avem: o casă, o mașină, de mâncare, internet, libertatea de a călători, de a spune ce gândim, avem unde să ne ducem dacă ne îmbolnăvim. Avem siguranța zilei de mâine. Avem siguranță fizică atunci când ieșim pe stradă, indiferent de oră. Avem ceea ce mai bine de 90% din populația globului doar visează. Avem ceva ce alții vor. Și după cum spuneam, diferențele nasc vânt.

Am fost și noi odată vânt, cei mai mulți dintre noi. Am venit în Finlanda, lăsând tot în urma noastră, cu speranța că ne va fi mai bine. Și multora dintre noi le este mai bine decât ar fi putut să spere că le-ar fi fost dacă ar fi rămas în România. Acum suntem aici, apărând ceea ce avem. Am fost și vânt, suntem și zid. Am văzut cum au fost alții zid cu noi atunci când noi am fost vânt, vedem acum și cum e să fii zid când alt vânt bate. Cunoaștem ambele fețe ale monedei, așa că ne este mai ușor să privim lumea din mai multe perspective. Și cu toții vrem o lume mai bună pentru noi și pentru copiii noștri. Dar dacă creăm diferențe va urma vânt. Dacă nu încercăm să creem diferențe nu ne va mai fi la fel de bine. Și acest „ne este bine” poate exista doar dacă știm cum este „să ne fie rău”, altfel nu avem termen de comparație. La fel ca atunci când ești la 5000 de metri altitudine: trebuie să fii pe vârful unui munte ca să pară „sus”. Dacă ești pe un platou și totul în jur este la 5000 de metri, nimic nu mai pare „sus”. Și totuși, uneori pare că tocmai asta creăm: diferențe față de restul lumii și platouri la 5000 de metri. Și ne întrebăm pe urmă de ce nu suntem fericiți. Dar asta este o altă poveste.

Sâmbătă 28 noiembrie am sărbătorit ziua națională a României, în Tampere. Nu am fost doar români, au fost printre noi și finlandezi care se simt aproape de România. Nu am fost doar din Tampere, au fost printre noi și români veniți din Helsinki, Turku, Muurla, Kankaanpää. Domnul ambasador Cătălin Avramescu, domnul consul Silviu Jipa împreună cu soția precum și reprezentanți ai asociațiilor Suomi-Romania-Seura și Suomi-Moldova-seura ne-au onorat cu prezența domiilor lor.

Am ascultat și muzică: Vadim Grumeza și Anastasia Kozlova au susținut un recital la vioară și pian. A fost și mâncare tradițională românească. Ne-am văzut cu oameni pe care nu-i mai văzuserăm de ani de zile. Am vorbit. Ne-am simțit bine. Ați fost vreodată întâmpinați cu pâine și sare? Dacă ați venit la ziua națională din Tampere, ați fost. Iar eu pot să spun că nu am fost întâmpinat cu pâine și sare niciunde în altă parte, doar în Finlanda.

Dar poate cel mai important moment al serii au fost dansurile populare ale celor mici. Important nu din punct de vedere artistic, ci prin ceea ce reprezintă faptul în sine: noi, cei care suntem aici, deși unii dintre noi ne apropiem de 20 de ani de când suntem în Finlanda, am reușit să ne păstrăm tradițiile și identitatea națională. În plus, am reușit să transmitem asta și copiilor noștri: deși născuți aici, aproape toți se consideră a fi și români. Între ei, de cele mai multe ori vorbesc românește. Pare puțin sau de la sine înțeles că lucrurile evoluează în direcția asta? Nu e chiar puțin: în alte țări situația este diferită, uneori chiar foarte diferită.

După cum știm cu toții, imaginea României din presa finlandeză nu este tocmai roză. Dar, după cum spuneam, printre noi au fost și finlandezi la serbarea zilei naționale a României. Finlandezi care se simt aproape de România, care au o altă imagine despre români și țara noastră. Și această imagine pozitivă se datorează românilor pe care acești oameni i-au cunoscut: noi. Și a evenimentelor pe care le organizăm și la care acești oameni vin, și unde intră în contact cu tradițiile și cultura românească.

Pe la sfârșitul anului 2014, când am intrat în asociația Finlanda-România din Tampere, o întrebam pe Grațiela: la ce este bună această asociație, de ce ar vrea cineva să facă parte din ea? Și unul dintre răspunsurile pe care mi le-a dat atunci a fost: „ca să promovăm imaginea României în Finlanda”. Mi s-a părut abstract și poate un pic pretențios: în fond, fiecare dintre noi poate să promoveze imaginea României așa cum știe și poate mai bine, nu este nevoie de o asociație pentru asta. Dar sâmbătă, 28 noiembrie 2015 am văzut că promovarea imaginii României poate fi un lucru extraordinar de concret. Deși putem să facem acest lucru și individual și în grupuri mici, fără să fie nevoie de o asociație, îmi vine acum în minte un vers din Hora Unirii: „Unde-s mulți, puterea crește”, și totul devine mai ușor.

Mai multe poze de la eveniment puteți vedea aici (powered by Photostovis):

Photo credits: Adriana Vasilache, Aurelian Pop și Avadora Dumitrescu.