Am întâlnit mulți oameni care au făcut ochii mari la întrebarea dacă au auzit vreodată ceva despre cule. Deși un anumit areal al României are peisajul rural punctat cu ele, ca și când o mână nevăzută ar fi scăpat neglijentă câteva perle în moliciunea verde dintre dealuri, pentru o mare parte a țării noastre culele sunt total necunoscute. Practic ele nu au trecut niciodată în nordul Carpaților, nici nu s-au extins prea ferm spre câmpiile din est unde se pot găsi totuși, într-o formă mai simplificată. Au rămas într-un fel prinse în împietrirea unei faze istorice relativ scurte ca niște mărturii paradoxale ale unei soluții de geniu care îmbina vernacularul cu fortăreața. Au apărut fără a evolua din alte forme, și au dispărut ca gen, regăsindu-se sporadic în câteva exemple de arhitectură cultă, pe ici pe colo. Mai avem din fericire în țară câteva exemple pur sânge, unele reintegrate exemplar în circuitul cultural românesc, altele așteptând vremuri mai bune, dizolvându-se încet sub apăsarea timpului.

Ce este de fapt o culă? Înainte de a răspunde la aceasta întrebare, ar fi potrivit să înțelegem unde și de ce au apărut ele. În spațiul balcanic, în faza de vârf a dominației otomane, atacurile turcilor dar și ale supușilor de pe moșii deveniseră imprevizibile, dese și foarte eficiente. Fărâmițarea accentuată a moșiilor dar și lipsa unui sistem de apărare centralizat a făcut necesară apariția unor mini-fortărețe, care prin adăugarea funcțiilor suplimenatre de locuire (uneori permanentă) și depozitare au devenit ceea ce numim cule. Gruparea acestor funcțiuni pe verticală le face să semene cu niște turnuri iar numele le vine tocmai de la traducerea din turcă a acestui cuvânt care se scrie și se pronunță kule.

Farmecul acestor structuri pornește de la forma dată conglomeratului de funcții, care prin economia grupării și ierarhizării lor fac să avem un produs arhitectural lipsit de orice surplus inutil. Este genial prin dozarea materiei și a supremei eleganțe care face din aceste construcții, care ar fi putut foarte bine să fie greoaie și descurajante, niște apariții mai degrabă fine, pline de identitate și care își poartă greutatea zidurilor ca și cum ar folosi gravitația în propriul avantaj.

Nu mai puțin captivant e felul în care funcționează. Lipsa ferestrelor și ușa mică și puternică de la parter le fac aproape de necucerit; ferestrele înguste de la etaje pot servi ca puncte de tragere; scările mobile care pot fi retrase de la fiecare etaj în parte ridică conceptul de refugiu la cote maxime; meterezele permit apărarea activă, cu foc posibil în toate direcțiile; fântâna plasată în pivniță asigură rezistența la un asediu îndelungat; foișorul larg de la ultimul cat devine un loc de observație perfect; defrișările uzuale din jur elimină orice atac prin surprindere.

Am pomenit foișorul. La fiecare culă el este de-o mare eleganță, prin el se exprimă sensibilitatea artistului care construiește, acolo proprietarul, în momentele de liniște respiră tăcerea naturii și nemarginirea orizontului care nu se vede de nicăieri de altundeva atât de frumos și complet. Mai sus de copaci, mai sus de necazurile lumești, sub adierea serilor străpunse doar de cântatul greierilor.

Două dintre cele mai reprezentative cule de pe teritoriul României – Cula Greceanu și Cula Măldărescu - se găsesc pe același lot de teren, care alături de Casa Duca, formează Complexul Muzeal Măldărești.

Cula Greceanu, despre care aș vrea să spun câteva cuvinte, este probabil una dintre cele mai reprezentative ale genului. Nu întâmplător, a fost construită în anii 1700 când dominația otomană s-a agravat în Țara Românească și în paralel puterea centralizată a început să scadă. Cula a aparținut familiei Măldărescu, însă a fost donată ca zestre familiei Greceanu, descendentă a acesteia. Interesantă este fresca pictată de Olga Greceanu în încaperea de la primul etaj, frescă ce evocă legenda construirii edificiului și conține membrii familiei. Scara de stejar duce la următorul etaj, de unde se ajunge în frumosul cerdac cu arcade trilobate și de aici mai departe se ajunge în turn, la ultimul refugiu posibil – o cameră care poate fi baricadată. Intervențiile în stil brâncovenesc se pot depista în piatra traforată de la ferestrele pivniței, bolți și cele două cerdace.

Încăperile, văruite în alb ca să compenseze puținătatea luminii lăsate să intre cu zgârcenie prin micile ferestre dedicate apărării, sunt mobilate cu obiecte țărănești specifice locului, precum și cu sobe albe, cu olane. Paravanul de baie, precum și patul umplut cu paie, întregesc mărturia locuirii permanente în această mică fortăreață.

Câte drame, câte bucurii sau povești nici măcar bănuite s-au întâmplat aici, știu doar pereții masivi. Însă pereții tac, producând o liniște profundă, pe care nici cel mai entuziast vizitator nu are îndrăzneala să o curme. Acești frumoși giganți vor rămâne în continuare tăcuți, peste timp, fluierând ușor o doină veche prin vântul care ia grai trecând printre coloanele din cerdacul ce stă veșnic în umbră, ca un gânditor fără somn.